După-amiaza zilei de joi, 15 noiembrie 2018, frații studenți, împreună cu formatorii lor, au dedicat-o formării franciscane. Părintele Leon Budău (OFMCap.) a răspuns invitației de a veni să vorbească fraţilor despre dimensiunea penitențială în viaţa Sfântului Francisc.

De la început, părintele a subliniat dificultatea a vorbi astăzi despre penitență, pocăință: oamenii țărilor mai slab dezvoltate sunt mai dispuși să accepte aceste elemente decât oamenii din țările dezvoltate. În ceea ce ne privește pe noi, cei aflați pe un drum vocațional, ni se poate întâmpla să ne părăsească entuziasmul de la început, tocmai datorită încărcării cu tot felul de lucruri.

Părintele a explicat mai întâi semnificaţiile penitenţei la nivel terminologic şi biblic, subliniind că Sf. Francisc s-a inspirat mereu din Sf. Scriptură atunci când le-a vorbit fraților săi despre penitență. Deși postea aproximativ 200 de zile pe an, el nu a insistat asupra acestui aspect și pentru frații săi. Pentru Francisc postul însemna îndreptarea vieții conform voinței lui Dumnezeu.

Abordând două scrieri franciscane, prima și a doua „Scrisoare către credincioși”, putem aprofunda și mai mult ce înseamnă pentru Francisc „a face pocăință”: a-L iubi pe Dumnezeu. Doar astfel putem ajunge la Dumnezeu; întreaga viață este o convertire și o pocăință continuă într-o relaţie autentică cu El. Evanghelia pentru Sf. Francisc este o stare interioară, invitând la o schimbare a omului începând din interiorul său. „Omul franciscan” este cel care renunță la sine pentru a urma Duhul Domnului.

Sfântul Francisc a vorbit despre post și în cele două Reguli, neconfirmată și confirmată, dar îi îndeamnă pe frați la moderație, conform propriilor puteri: „trebuie avută o grijă firească față de fratele trup”. Astfel, el îi certa pe frații care exagerau în penitențe extreme, căci mortificarea propriului trup trebuie să fie din iubire. De remarcat e şi faptul că Francisc se retrăgea în locuri pustii, izolate, timpul posturilor sale, simţind nevoia de a se detaşa şi elibera de toate pentru a se putea apropia cu adevărat de Dumnezeu.

În concluzie, penitența e o convertire continuă, renunțare la idolii proprii, golire de noi înșine, pentru a-i face loc numai lui Cristos.

Mulțumindu-i părintelui Leon pentru această expunere, părintele rector ne-a invitat să elaborăm fiecare un proiect personal de penitență pentru acest an (pe baza unor criterii, motivaţii şi acţiuni clare) despre care să vorbim în colocviile spirituale și cele formative.

Domnul să ne ajute să facem o penitență cu adevărat rodnică, impregnată de spiritul evanghelic franciscan.

Fr. Antonio Saranci

***