Facultatea de Filozofie„ I. Duns Scotus” împreună cu Facultatea de Teologie Pastorală din cadrul Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, în colaborare cu Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Facultate Pontificală „San Bonaventura” din Roma, a organizat în ziua de joi, 15 martie 2012, simpozionul internaţional „Bonaventura şi I. Duns Scotus, între interpretare şi actualitate”. La eveniment au participat profesori din ţară şi străinătate, studenţi şi alţi oaspeţi.
Fiind deja la a treia ediţie, simpozionul internaţional, găzduit de Institutul Teologic Franciscan, începe să devină, pe an ce trece, un eveniment important al Bisericii locale şi al Provinciei franciscane. În acest an, au susţinut conferinţe cinci profesori de la universităţi din ţară şi străinătate:
Prof. univ. dr. Orlando TODISCO: Sacrificium intellectus? Bonaventura da Bagnoregio împotriva tiraniei raţiunii

Lect. univ. dr. Florin CRÂŞMĂREANU: Duns Scotus şi obiectul metafizicii
Prof. univ. dr. Thomas REIST: “From Knowledge of the Senses to Senses of the Scriptures: an Exercise of Bonaventurian Reduction” (De la cunoaşterea simţurilor la sensurile Scripturii: un exerciţiu de reductio la Bonaventura)
Lect. univ. dr. Cristian MOISUC: Întrupare şi univocitate la Duns Scotus şi Nicolas Malebranche
Asist. univ. drd. Cazimir GHIURCA: Omul – fiinţă relaţională în gândirea lui Duns Scotus
În deschiderea simpozionului pr. rector Damian Pătraşcu a salutat pe cei prezenţi şi a deschis lucrările simpozionului.
În continuare a urmat prezentarea conferinţelor după programul stabilit.

Înainte de prezentarea conferinţelor pr. asist. univ. Virgil BLAJ, moderatorul simpozionului, a ţinut să precizeze că tema aleasă şi, implicit, interesul pentru ceea ce va fi expus trebuie să fie situate în perspectiva promovării dialogului dintre credinţă şi raţiune, plecând de la un una din sarcinile şi totodată exigenţele actuale ale filosofiei, afirmate de fericitul papă Ioan Paul II în enciclica Fides et ratio: „Este necesară o filozofie cu caracter în mod autentic metafizic, adică în stare să meargă dincolo de datele empirice pentru a ajunge, în căutarea ei de adevăr, la ceva absolut, ultim, temeinic”(nr. 83). În acest scop s-a optat să fie „ghizi” ai simpozionului sfântul Bonaventura şi fericitul Duns Scotus, doi reprezentanţi ai şcolii de gândire franciscane, a căror originalitate constă, înainte de toate, în faptul de a fi transpus în planul gândirii ceea ce sfântul Francisc a simţit şi trăit simplex et idiota, după descoperirea vieţii evanghelice a lui Isus Cristos. Francisc după ce a înţeles că totul este darul lui Dumnezeu, şi-a transformat viaţa întro continuă aducere de laudă Creatorului: „Preaînalte, atotputernice, bunule Dumnezeu, Ţie ţi se cuvine lauda, slava şi cinstea şi toată binecuvântarea. Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile tale,” (Cântecul fratelui soare). Transpunerea acestei logici a gratuităţii în orizontul gândirii metafizice s-a realizat prin teoretizarea următoarelor teme: darului fiinţei, privilegierea binelui faţă de adevăr, a voinţei faţă de intelect; nu voinţa şi binele ca alternativă a intelectului şi adevărului, ci, mai degrabă, binele ca „sufletul secret” al adevărului iar voinţa ca transcendere a intelectului. Despre acestea a vorbit pr. Orlando TODISCO în conferinţa „Sacrificium intellectus”? Bonaventura da Bagnoregio împotriva tiraniei raţiunii. Bonaventura – în lectura pr. Todisco – subliniind tendinţa „despotică” a raţiunii, propune o „detronare” a acesteia, nu în sensul eliminării ei, ci în sensul reaşezării ei acolo unde îi este locul, adică „in itinere”, adică întotdeauna „pe cale”. Pe scurt, este vorba de a pune raţiunea în condiţia de a folosi într-un alt mod – considerat mai rodnic – potenţialul său de adevăr, nu în lumina raţiunii autoreferenţiale, ci a libertăţii creative a lui Dumnezeu. Dacă raţiunea tinde să îndepărteze ca fiind lipsit de sens tot ceea ce i se pare că trece dincolo de orizontul său, deoarece constituie un obstacol în calea afirmării sale, se impune să fie „pusă în discuţie”. Aceasta a fost sensul şi totodată provocarea primei conferinţe.

Lect. univ. dr. Florin CRÂŞMĂREANU prin conferinţa Duns Scotus şi obiectul metafizicii plecând de la premiza că pentru Duns Scotus teologia (are ca obiect pe Dumnezeu) nu se suprapune metafizicii (are ca obiect „fiinţa ca fiinţă” în sens aristotelic-avicennian), metafizica fiind „condiţia de posibilitate” a teologiei, şi-a propus să demonteze „anatema” heideggeriană aplicată metafizicii scolastice care ar fi fost de fapt o ontoteologie în sensul că fiinţa a fost identificată cu Dumnezeu.

Prof. univ. dr. Thomas REIST în conferinţa intitulată De la cunoaşterea simţurilor la sensurile Scripturii: un exerciţiu de reductio la Bonaventura a evidenţiat ideea că Bonaventura foloseşte categoriile clasice pentru a apropia sensurile figurative ale textului sacru în mod sistematic ca parte integrală a viziunii sale teologice. Mijlocul sau procesul prin care Bonaventura trece de la sensul percepţiei la Scripturi este reductio. Această metodă este tipic medievală, iar Bonaventura o foloseşte pentru că ea permite ca toate aspectele gândirii sale să fie conduse şi direcţionate către viaţa din interiorul Trinităţii; intenţia lui Bonaventura este să arate că înţelepciunea divină este cuprinsă tainic în cunoaşterea primită de la simţuri şi că între simţirile spirituale şi cele trupeşti există o armonioasă corespondenţă.

Lect. univ. dr. Cristian MOISUC în conferinţa Întrupare şi univocitate la Duns Scotus şi Nicolas Malebranche, a plecat de la sublinierea faptului că exegeţii operei filosofului şi preotului Nicolas Malebranche sunt de acord în a admite apartenenţa acestuia la linia de gândire scotistă cu referire la cel puţin un aspect: doctrina Întrupării Cuvântului. După care a subliniat că Nicolas Malebranchee afirma, în secolul al XVII-lea, ca Întruparea ar fi avut loc chiar daca Adam nu ar fi păcătuit. De altfel, la finalul ultimei sale lucrări, scrise chiar în anul morţii (1715, Reflections sur la premotion phyique) , Malebranche citează un lung fragment din Suarez (De Incarnatione Verbi) pentru a arata că scopul principal al Creaţiei a fost Întruparea Fiului, iar aceasta ar fi avut loc chiar dacă Adam nu ar fi păcătuit. Or, pentru a demonstra în manieră metafizica acest lucru, Nicolas Malebranche se vede nevoit să susţină că poate înţelege motivul pentru care Creatorul a acţionat astfel atunci când a creat omul. Însă acest acces la raţiunile Creatorului pe care îl reclamă Malebranche nu ar fi fost posibil fără o teorie a univocităţii cunoaşterii pe care o împrumută de la Duns Scotus şi în numele căreia Malebranche va face, ulterior, o teologie trinitara strict raţională, cu toate consecinţele negative inerente ei.

În ultima conferinţă susţinută de asist. univ. drd. Cazimir GHIURCA: Omul – fiinţă relaţională în gândirea lui Duns Scotus s-a vorbit despre persoană ca fiinţă în sine şi fiinţă în relaţie, accentuându-se cele trei dimensiuni ale relaţionalităţii persoanei: dimensiunea transcendentă – orice fiinţă creată este dependentă şi deci deschisă creatorului ei; omul doare descoperă această relaţie, dar nu o produce; dimensiunea cosmologică – Dumnezeu se află într-o relaţie activă cu creaţia sa, iar fiinţele din univers sunt structural legate între ele; dimensiunea socială– întâlnirea oamenilor între ei este condiţionată de metafizica iubirii; scopul natural al omului poate să se realizeze dacă după ce acesta conştientizând condiţia primară de a fi „în sine” se deschide spre ceilalţi, într-un cerc al iubirii gratuite care cuprinde pe Dumnezeu, creaţia şi omul.

La sfârşitul conferinţelor a avut loc un interesant schimb de întrebări şi răspunsuri pe marginea celor prezentate, asfel încât toţi cei prezenţi au putut să guste din frumuseţea dialogului în jurul unor teme filosofice de o mare actualitate.

fr. Virgil Blaj,
Info. www.itrcf.ro