Eu sunt Calea, Adevărul și Viața

Suntem în duminica a V-a a Paștelui și medităm asupra Textului din Evanghelia după sfântul Ioan 14,1-11, text împărțit în două: 14,1-6, având ca personaj exemplar pe Toma; 14,7-11, în care personajul exemplar este Filip. Contextul este cel al discursului de adio din partea lui Isus, situat la Cina de taină, când Isus îl descoperise pe cel care avea să îl vândă și prezisese că Petru avea să îl renege. Aceste două aspecte: adio și trădare/renegare au produs neliniște, tulburare, angoasă în inima discipolilor, de aceea Isus introduce astfel discursul: „să nu se tulbure inima voastră!” Cum e posibil să nu se tulbure inima în fața unei astfel de situații? Atât în 14,1 cât și în 14,11 Isus spune: Credeți în Tatăl, credeți și în mine! Este vorba despre introducerea și încheierea acestui pasaj care invită la credință, fără de care se rămâne în tulburarea inimii, deja amintită. Credința despre care vorbește Isus are de a face cu o promisiune: El merge la Tatăl, pregătind un loc pentru discipoli și pentru toți cei care cred în Dumnezeu Tatăl și în El, în Isus. Deci, scopul final al acestui text este întâlnirea cu Tatăl, iar discipolii cunosc calea pe care se ajunge la această întâlnire sau ar fi trebuit să o cunoască. Realitatea, însă, este alta, așa cum o reprezintă Toma, personaj exemplar: „Nu știm unde mergi și cum putem cunoaște calea?”, ceea ce îi oferă lui Isus ocazia așteptată și pregătită pentru a se revela: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (14,6). Eu sunt Calea este o continuare a ceea ce a spus înainte: „Eu sunt poarta” (10,7). Pentru a ajunge la această poartă e nevoie de o cale. Isus este Calea pe care se ajunge la acea Poartă prin care se intră în comuniune cu Tatăl. Adevărul stă în mijlocul autorevelației. E nevoie de adevăr pentru a putea voi să ajungi la un obiectiv, pentru a nu te găsi că ești în minciună, mai ales când obiectivul pus în joc are de a face cu veșnicia. Tocmai de aceea, Isus adaugă și Viața, căci pe Calea arătată de El, prin Adevăr se dobândește Viața veșnică, ce constă în comuniunea cu Tatăl. Tocmai în sânul Tatălui, Isus ne-a precedat și ne-a pregătit un loc. După această explicație ar trebui să îl cunoaștem pe Tatăl? Aici intră în scenă al doilea personaj exemplar, Filip: „Arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns!” (14,8). Pare că Isus rămâne perplex la această cerere a lui Filip, însă este un mod de a continua autorevelația: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (14,10). Pare că Filip nu este convins sau cel puțin nu pare mulțumit că l-a văzut pe Isus, nu îi este „de ajuns”. De ce mai are nevoie? Să îl vadă pe Tatăl? Nu, ci să creadă. Tocmai de aceea Isus repetă ceea ce deja ceruse în 14,1: „Credeți în Dumnezeu și credeți în mine”, imperativ pe care îl prezintă astfel la sfârșitul textului nostru: „Credeți-mă!… credeți datorită lucrărilor acestora!” (14,11). Avem nevoie de credință pentru a-l vedea pe Tatăl, văzându-l pe Isus. Isuse, cred, ajută necredinței mele! Credința ne ajută să facem saltul de calitate și să gustăm deja din bucuria comuniunii cu Tatăl, în sânul căruia Isus ne-a pregătit un loc.

Înregistrarea video se găsește la adresa: 

Cristos a înviat!

Meditație plăcută!

[Fr. Mihai Afrențoae, OFMConv.]