Comisia Diecezană pentru Viaţa Consacrată a organizat întâlnirea persoanelor consacrate din Dieceza de Iaşi, având ca tema de reflecţie „Viaţa consacrată şi familia: stări de viaţă şi slujiri reciproce în Biserică”, eveniment ce s-a desfăşurat duminică, 8 mai 2011, la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, unde au fost prezente aproximativ 140 de persoane consacrate din întreaga dieceză, la care s-au alăturat fraţii studenţi şi postulanţii de la Institutul Teologic Franciscan.
După cuvântul de deschidere adresat de pr. Alois Fechet, vicar episcopal pentru viaţa consacrată în Dieceza de Iaşi, şi salutul introductiv al pr. Celeste Pianezze, secretarul Comisiei Diecezane pentru Viaţa Consacrată, a urmat un moment de rugăciune pregătit de surorile Oblate Asumpţioniste.
Pe parcursul conferinţei intitulate „Viaţa consacrată şi familia: stări de viaţă şi slujiri reciproce în Biserică”, pr. Tiberio Scorrano, OCarm., a scos în evidenţă importanţa pe care aceste două stări de viaţă o au în cadrul Bisericii, dând mărturie împreună de rădăcina lor comună: viaţa în Cristos. Familia şi viaţa consacrată sunt amândouă purtătoare ale unui mesaj foarte important, mesajul iubirii lui Cristos care le uneşte şi le îndeamnă la o relaţie reciprocă mai profundă pentru binele comun. A fost reliefată de asemenea şi identitatea specifică acestor două stări de viaţă care au acelaşi scop: chemarea la iubire şi implicit la sfinţenie.
La acest eveniment a fost prezent şi PS Aurel Percă, episcop auxiliar al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, care a prezidat sfânta Liturghie celebrată la ora 10.30 în capela institutului. Au concelebrat pr. vicar provincial Marius Vătămănelu, OFMConv., pr. Alois Fechet, pr. Celeste Pianezze, AA., precum şi alţi preoţi din dieceză şi din provincie.
În cadrul omiliei, PS Aurel a accentuat exigenţa de a avea o inimă deschisă la harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să dobândim capacitatea de a-l recunoaşte pe Cristos asemenea ucenicilor din Emaus la frângerea pâinii şi de a trăi prezenţa sa în mijlocul nostru în Cuvânt şi în Euharistie la sfânta Liturghie. Această întâlnire cu Isus va genera în noi dorinţa şi curajul de a-l mărturisi şi celorlalţi prin fapte, gesturi şi cuvinte.
După agapa fraternă ce a urmat sfintei Liturghii, în jurul orei 13.30, în amfiteatrul institutului, au avut loc discuţii în plen pe marginea temei propuse. Pe parcursul discuţiilor au fost subliniate o serie de aspecte semnificative privitoare la viaţa consacrată şi la familie. Aceste două stări de viaţă sunt în strânsă legătură şi trebuie să se sprijine reciproc. Familia reprezintă o bogăţie pentru Biserică, pentru societate şi pentru sănătatea lumii. Persoanele consacrate, în programul lor pastoral, sunt chemate să integreze şi promovarea familiei. Se consideră ca fiind o idee demnă de luat în considerare şi de pus în practică faptul de a educa familii care să devină la rândul lor modele şi educatoare pentru celelalte familii din comunitate.
În încheierea acestei întâlniri a fost organizat un moment de adoraţie euharistică, ca aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru experienţa rodnică şi frumoasă a acestei zile.

Fr. Andrei Bejan,
Info. www.itrcf.ro

Conferinţa ţinută de Pr. Tiberio Scorrano, Ocarm.
Viaţa Consacrată şi Familia: stări de viată şi slujiri reciproce în Biserică.
Introducere
În această zi, cu prilejul acestei întâlniri, participăm şi noi la beatificarea lui Ioan Paul al II-lea şi aniversarul vizitei sale în România. Ne amintim magisterul său, inspiraţi de exemplul său de „om al lui Dumnezeu”, „statornic în credinţă” angajat trup şi suflet faţă de misiunea sa de păstor, ziditorul „civilizaţiei iubirii”, iubitor al vieţii consacrate.
Nu ştiu dacă voi reuşi să cuprind termenii unui dialog între două subiecte, viaţa consacrată şi familia, care îşi vorbesc puţin între ele şi în general pe un plan utilitaristic. Familia, de fapt, e văzută drept obiect al atenţiei pastorale din partea persoanelor consacrate şi nu un subiect cu care să colaboreze. Aceasta se aşteaptă din partea persoanelor consacrate un ajutor pentru creşterea copiilor, o atenţie faţă de cei bolnavi şi în vârstă. Persoanele consacrate, la rândul lor, aşteaptă din partea familiilor vocaţiile şi datorită acestor aşteptări uneori intervine concurenţa şi conflictul.
Astăzi doresc să prezint Viaţa Consacrată şi Familia mai ales privind identitatea lor şi menirea lor de a fi semne profetice în biserică. Numai pornind de aici putem înţelege slujirea reciprocă şi slujirea în biserică
Convocarea anului dedicat familiei în dieceza noastră poate fi o oportunitate pentru a începe un dialog, această întâlnire este o dovadă, care să ducă înainte de toate la o cunoaştere reciprocă mai profundă, la nivel teologic şi cultural, la un nivel de responsabilitate comună mai eclezială şi mai puţin utilitaristică, în contextul unei biserici-comuniune de vocaţii şi carisme, în slujirea împărăţiei lui Dumnezeu pentru o nouă evanghelizare
Uneori ne întâlnim deoarece ne simţim slabi. Familia şi viaţa consacrată suferă amândouă pentru schimbările rapide care se petrec în societate, nu mai sunt aşa sigure de identitatea proprie ca şi în trecut, sunt contestate de curentele de gândire ale secularismului, relativismului, individualismului, etc. Totuşi se simt amândouă purtătoare şi mărturisitoare ale unui mesaj foarte important, înţeles deseori în zilele noastre în sens reductiv, dar fundamental şi esenţial pentru fericirea şi realizarea omului. Este mesajul iubirii, care le uneşte şi le îndeamnă la o relaţie reciprocă mai profundă pentru binele comun al întregii omeniri
Şi totuşi, această relaţie nu se naşte numai din sentimentul de slăbiciune şi din conştientizarea unei misiuni măreţe de împlinit, dar, şi mai ales, datorită unei noi imagini a Bisericii care îşi are originea în Conciliul Vatican II şi în intenţia sa de reîntoarcere la origini, mai precis la modelul comunităţii apostolice. Este chemarea la o biserică-comuniune, însufleţită de Duhul Sfânt şi de Cuvânt, de unde izvorăşte dorinţa şi voinţa tuturor celor botezaţi de a valoriza dimensiunea lor regală, profetică, preoţească şi de a fi protagonişti ai misiunii evanghelizatoare încredinţată de Cristos înviat tuturor celor care cred
Este necesar să ne îndreptăm, în mod special, spre un dialog mai deschis şi profund pentru a tinde amândouă în mod mai decis şi mai autentic la sfinţenie după propria stare de viaţă. Alteritatea nu există pentru a ne confunda, dar pentru a înţelege mai bine identitatea noastră şi a radia cu mai multă forţă vocaţia şi misiunea proprie în Biserică
Prezentăm acum în mod mai detaliat această perspectivă. Nu vă aşteptaţi, în primul rând, să vorbesc despre ce trebuie să facem pentru familie, ne oprim să „contemplăm” mai ales ceea ce suntem: consacraţi şi familie. Să ne îndrăgostim de starea de viaţă respectivă înainte de toate!
1. Chemarea universală la iubirea „unificată”
Icoana vieţii consacrate şi a familiei este aceeaşi: Sfânta Treime. Ioan Paul al II-lea a remarcat acest fundament trinitar: consacrarea este opera Tatălui care rezervă pentru sine o persoană, o trimite în urmarea lui Cristos într-un proiect carismatic care este rodul Duhului Sfânt, adică într-un Institut aprobat de biserică (VC 22
Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26): chemându-l la existenţă din iubire, l-a chemat în acelaşi timp la iubire. Dumnezeu este iubire (1In 4,8) şi trăieşte în el însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Dumnezeu înscrie în umanitatea omului capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii. Iubirea este, aşadar, vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane şi a fiecărei stări de viaţă, rol şi slujire în Biserică (Mc 12,28-34
Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup pătruns de un duh nemuritor, omul este chemat la iubire în această totalitate unificată (Ev 10,5-7). Iubirea îmbrăţişează şi trupul uman iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală (FC 11) (cf. predicile despre „Teologia trupului” lui Ioan Paul al II-lea în zilele de miercuri din perioada primilor doi ani de pontificat). „Omul nu poate să trăiască fără iubire. El rămâne pentru sine o fiinţă neînţeleasă, viaţa sa este fără sens, dacă nu îi este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu o face proprie, dacă nu este părtaş în mod viu” (RH 10
„Iubirea este eros şi agape în aceeaşi măsură” a remarcat pr. Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale predicând exerciţiile spirituale din timpul Postului Mare 2011 în faţa papei. Şi a adăugat că „aceasta este perspectiva în care se situează, în manieră exemplară, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea cu enciclica „Deus caritas est”. El reafirmă sinteza catolică tradiţională exprimând-o în termeni moderni. „Eros şi agape, se citeşte în ea, – iubirea ascendentă şi iubirea descendentă – niciodată nu pot fi separate complet una de alta […]. Credinţa biblică nu construieşte o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorinţa lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi” (nr. 7-8). Eros şi agape sunt unite cu însăşi izvorul iubirii care este Dumnezeu: „El iubeşte şi iubirea sa poate fi calificată fără nici o îndoială ca eros, care este totodată şi în mod total agape” (nr. 9).
„Dacă iubirea lumească este un trup fără suflet, – zice predicatorul casei pontificale, în meditaţia făcută papei – iubirea religioasă practicată astfel este un suflet fără trup. Fiinţa umană nu este un înger, adică un spirit pur; este suflet şi trup unite în mod substanţial. Tot ceea ce face, inclusiv iubirea, trebuie să reflecte această structură a sa. Dacă componenta legată de afectivitate şi de inimă este în mod sistematic negată sau reprimată, rezultatul va fi dublu: ori se merge înainte cu oboseală, din simţ de datorie sau pentru apărarea propriei imagini, ori se caută compensaţii mai mult sau mai puţin permise, până la cazurile foarte dureroase pe care le cunoaştem bine. La capătul multor devieri morale ale persoanelor consacrate, nu se poate ignora asta, există o concepţie deformată şi răsucită despre iubire.
Aşadar avem un motiv dublu şi o urgenţă dublă de a redescoperi iubirea în unitatea ei originară. Iubirea adevărată şi integrală este o perlă închisă între cele două valve care sunt erosul şi agape” (din traducerea sitului diecezei: ercis.ro).
2. Relaţia între feciorie şi căsătorie
În evangheliile sinoptice, în două ocazii, Isus face legătura între căsătorie şi feciorie. În primul text, pe care îl găsim în Matei 19, este vorba despre întrebarea farizeilor asupra posibilităţii divorţului. Răspunsul lui Isus este orientat spre ceea ce era „de la început”. „Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie”, uniunea dintre bărbat şi femeie este semnul iubirii lui Dumnezeu, acesta era proiectul originar, când a creat lumea. Pentru aceasta, imediat după, Isus ia ca exemplu vocaţia celor care s-au făcut eunuci pentru împărăţia cerurilor. Sunt două chemări menite să fie semne ale unei realităţi divine. Sunt vocaţii specifice ale iubirii în două modalităţi diferite
Al doilea text cheie al învăţăturii lui Isus asupra fecioriei pentru împărăţie este dialogul cu saduceii despre tema învierii. Această controversă o găsim în cele trei evanghelii sinoptice, cu mici variaţii. Citim Matei 22,23-33. Aici Isus face lumină asupra condiţiei viitoare. Cristos răspunde spunând că învierea exclude viaţa de cuplu, fiind căsătoria o instituţie valabilă doar pentru această viaţă. Despre cei înviaţi Cristos spune că nu iau soţie şi nici soţ. Acest lucru implică faptul că starea finală a omenirii este cea feciorelnică, în sensul că relaţia exclusivă între un bărbat şi o femeie, cu semnificaţiile sale de unitate şi fecunditate, nu mai are motiv de a exista într-o fază concluzivă a istoriei. În plus, raportul exclusiv între două persoane ar fi într-o contradicţie radicală cu o realitate umană absorbită în totalitate de Dumnezeu, unde iubirea trinitară umple în totalitate toate relaţiile interpersonale ale celor înviaţi, atât relaţiile feciorelnice cât şi cele nupţiale aşa cum vom vedea mai jos. Toţi suntem chemaţi la iubire după vocaţia proprie pentru că numai iubirea lui Dumnezeu poate să ne desăvârşească. Iubirea trăită în familie îşi găseşte originea şi finalitatea sa în Dumnezeu, se căsătoresc „în Domnul”. Iubirea feciorelnică este semnul imediat al conjugalităţii originare şi finale „cu Dumnezeu” (Rom 12,1-2
Specificitatea fecioriei consacrate pentru viaţa Bisericii este aceea de a fi un semnal care trimite la viitor, la cele de pe urmă. În Biserică persoanele consacrate reprezintă mărturia şi semnul stării de viaţă la învierea finală, unde nu se ia nici soţie şi nici soţ
Suntem chemaţi cu toţii să fim „experţi ai iubirii!”(Benedict al XVI-lea). Din acest motiv, devine necesară aprofundarea propriei chemări pentru a descoperi că alteritatea ajută pentru a clarifica şi întări identitatea proprie de slujire în Biserică.
3. Nupţialitate consacrată şi conjugalitate-sacrament
Fecioria şi căsătoria sunt două posibilităţi pentru creştinii, două modalităţi de a realiza în mod deplin vocaţia comună la iubire, două forme de fecunditate: una spirituală şi cealaltă fizică-spirituală . Aşadar, alegerea virginităţii consacrate este renunţarea la „conjugalitate”, dar nu la „nupţialitate”. Iată de ce fecioria nu se poate confunda pur şi simplu cu condiţia celibatară, ca şi o renunţare la căsătorie şi atât. Alegerea feciorelnică este făcută din iubire, are o dimensiune nupţială. Lasă de înţeles acea dorinţă a lui Dumnezeu de „a se căsători” cu creaturile sale, ca să fie una (In 17,21) cu ele până a forma un singur trup aşa cum se întâmplă în Euharistie (1Cor 11,23-26). Acolo Isus se oferă, trup şi sânge, pentru a fi un singur trup cu cei care cred, în aşteptarea venirii sale în mărire, întâlnirea finală şi definitivă a mirelui cu mireasa (Ap 21,2; 22,17). Darul şi alegerea feciorelnică se naşte atunci, din experienţa mistică a iubirii şi vrea să crească în această capacitate de a iubi mereu mai mult, mai ales pe cei săraci în iubire. Nu se naşte, aşadar, dintr-o dorinţă de pocăinţă, de renunţare la instincte, sentimente şi tentaţii sau în vederea perfecţiunii personale
Fecioria-consacrată este o chemare specială la iubirea conformă cu Cristos: ea dăruieşte libertatea inimii pentru a-l iubi pe Dumnezeu. Liberă de îndatoririle iubirii conjugale, inima feciorelnică poate să se simtă, prin urmare, mai disponibilă spre iubirea gratuită a fraţilor (1Cor 7,32-35). Presupune în cei care o aleg, aprecierea deplină a căsătoriei şi capacitatea de a trăi bine, conjugalitatea-sacrament, dacă ar fi fost chemaţi la această stare de viaţă. De fapt, dacă, răspunzând la o invitaţie a Domnului, consacraţii au renunţat la viaţa de căsătorie, au făcut-o nu cu o atitudine de fugă sau subestimare, dar numai pentru a răspunde la o alegere a Duhului Sfânt
Aşa cum fecioria-consacrată conţine, depăşind-o, chemarea la conjugalitate – sacrament, tot astfel conjugaliatea – sacrament reprezintă, în semnificaţia sa profundă, tendinţa de a trăi fecioria inimii. În consecinţă, este fundamentală pentru soţii creştini mărturia fecioriei-consacrate pentru a tinde, cu entuziasm, la sfinţenie, care este perfecţiunea în dragoste, constitutivă în vocaţia la căsătorie (Ef 5,25-33). Fecioria aminteşte soţilor că trebuie să trăiască căsătoria ca o anticipare şi o imagine a comuniunii perfecte cu Dumnezeu. Acel „Tu” pe care fiecare îl caută în cele din urmă este Dumnezeu: celălalt soţ nu poate să satisfacă dorinţa nelimitată de iubire; adevăratele căsătorii sunt cele cu Dumnezeu.
Dar este adevărat şi faptul că sfinţenia soţilor este o solicitare adresată vieţii consacrate să actualizeze pe deplin propria vocaţie feciorelnică. Căsătoria – sacrament, atunci, nu are de ce să se teamă în a simţi diminuată preţiozitatea sa din cauza exaltării fecioriei, şi nici fecioria nu poate vedea înceţoşată (umbrită) „unicitatea” sa datorită valorizării căsătoriei – sacrament
Dimpotrivă: fiecare dintre aceste chemări, destinate să se integreze deoarece provin de la acelaşi Duh (1Cor 12,4-7), este avantajată şi se bucură în a o vedea pe cealaltă lăudată pentru frumuseţea sa. Stabilirea relaţiilor adevărate între cele două vocaţii înseamnă şi a avea posibilitatea de a înţelege mai bine identitatea proprie în sânul vieţii Bisericii. Nupţialitatea consacrată şi conjugalitatea în sacrament sunt două forme de maternitate şi paternitate.
Relaţia între cele două vocaţii se poate desfăşura în optica unei integrări pastorale care are ca şi elemente constitutive colaborarea, comuniunea şi responsabilitatea comună. Persoane consacrate şi familii sunt subiecţi activi şi responsabili pentru o misiune de mântuire, două daruri care se edifică în mod reciproc.
4. Reciprocitatea într-un context eclezial de comuniune
Suntem încă departe de a percepe în mod real drumul reciprocităţii. Soţii şi consacraţii se postulează şi se luminează reciproc. Această reciprocitate trebuie reluată şi realizată mai bine în sens eclezial (VC 54-56). Trebuiesc depăşite dinamicile competiţionale şi comparative
Compoziţia armonioasă a relaţiei soţi – persoane consacrate, poate să se întâmple doar la lumina unei bune ecleziologii care să deţină şi să dezvolte punctele esenţiale ale ecleziologiei conciliare. Familia şi viaţa consacrată sunt două căi intersectate ale unei unice realităţi ecleziale. Acest fapt, în afară de a acorda adevărata relevanţă eclezială a celor două stări de viaţă, implică recunoaşterea reciprocă şi necesită un schimb continuu pentru ca o stare de viaţă să găsească în confruntarea cu cealaltă o indispensabilă cheie care să interpreteze propriul mod de a fi. Ecleziologia de comuniune (VC41) găseşte o aplicaţie specifică a sa chiar în noua şi originala reciprocitate între căsătorie şi feciorie.
Obiectivul unei astfel de relaţii nu trebuie interpretată în cheie funcţională, dar în confruntarea semnelor profetice, care trimit la o realitate trascendentală
„Dar numai în cadrul misterului Bisericii ca mister de comuniune se revelează „identitatea” credincioşilor laici, demnitatea lor originală. Şi numai în cadrul acestei demnităţi se pot defini vocaţia şi misiunea lor în Biserică şi în lume” (CL 8).
Sunt necesare noi căi pastorale în care viaţa persoanelor consacrate să se poată realiza. De la preocuparea de „a face” este necesară trecerea la contemplaţia de „a fi” în Biserică.
Adevărul este că încă mai avem o pastorală familiară care vede familia un obiect pasiv. Nu este vorba de faptul că ar fi ignorată familia, dar este considerată doar la nivelul membrilor în parte şi nu în virtutea identităţii proprii. Şi viaţa consacrată este considerată mai mult la nivel individual decât comunitar. Nu doar consacratul singur trebuie să fie un semn profetic, dar şi comunitatea ca loc teologic al vieţii de comuniune.
Mântuirea nu este individualistică, izolată. Dumnezeu mântuieşte un popor, o comunitate de persoane consacrate şi familia se situează în acest acelaşi context.
Este necesar să redescoperim, să redăm demnitatea soţilor şi să-i facem conştienţi de rolul, de ministerul pe care îl au în biserică.
Este necesar să ne convertim spre o viaţă pastorală mai creativă care să exprime o viziune pozitivă a corporalităţii, a sexualităţii, a valorii sentimentelor. Se evidenţiază aici, îndatorirea care îi revine vieţii consacrate, ceea ce putem face pentru familie
Contribuţia prioritară a vieţii consacrate la pastorala familiară este să accentueze primatul lui Dumnezeu şi să formeze familiile creştine la o spiritualitate autentică profundă.
Comunităţile persoanelor consacrate sunt chemate să ajute familia să descopere izvorul iubirii care vine de la Dumnezeu. Familiile pot ajuta persoanelor consacrate să descopere umanitatea iubirii.
În faţa individualismului pentru care individul este centrul societăţii, subiectul drepturilor; în faţa privatizării legăturilor familiare care domină astăzi şi pentru aceasta familia este locul izolării, ascunzătoare pentru două persoane, fără deschidere, familia dispare şi lasă locul subiectivismului etic, viaţa consacrată are datoria să proclame cu hotărâre viziunea creştină a omului care concepe persoana ca o fiinţă de comuniune. Persoanele consacrate trebuie să fie „experte în comuniune”. Reciprocitatea între persoane consacrate şi soţi se maturizează în conştientizarea ce provine din partea amândurora că nu sunt autosuficiente dar sunt în drum pe aceeaşi stradă nupţială. Expresia multiformă a acelei iubiri care uneşte pe Cristos Mirele cu Biserica, Mireasa sa.
Nu trebuie să remarcăm atunci doar fidelitatea voturilor şi datoriilor conjugale în vederea perfecţiunii personale, numai aspectul moral. Dar împreună, şi cu mai multă putere, trebuie să mărturisim aspectul profetic: vestea cea bună că Dumnezeu ne-a creat pentru iubire şi ne cheamă să iubim în fiecare zi cum ne-a iubit Isus Cristos (In 13,34-35). În urma acestei conştientizări, contemplând ceea ce Familia şi Viaţa Consacrată „sunt” după planul lui Dumnezeu, la origini şi la împlinirea timpurilor, iau naştere diferitele forme de „a face”. Familiei şi vieţii consacrate le place să fie apreciate înainte de toate pentru ceea ce Domnul a voit ca ele să fie în lume şi mai apoi pentru ceea ce, întăriţi de comuniunea sa de iubire, fac.
Parafrazând motoul anului familiei putem termina zicând:
Familie şi viaţă consacrată, deveniţi ceea ce sunteţi!